
Halele LEMET se întind pe 37.000 de metri pătrați. LEMET are aproximativ 800 de angajați, dintre care aproape 600 în fabrică. În primul trimestru din 2016 vânzările LEMET au fost cu 32% mai mari decât în aceeași perioadă a anului trecut
Când a deschis ușa primei hale din multele pe care urma să le vizităm, privirea lui Alexandru Rizea a început să sclipească. “E normal, își prezintă copilul”, mă lămurește Adina, fiica lui. Bărbatul solid, condus de o forță interioară ce se revarsă prin fiecare gest, privire sau cuvânt, mă întreabă câte fabrici de mobilă am mai văzut. “Una”, îi răspund. “Bine, să știu cum să vă explic”
“Mi-e greu să vorbesc despre perioada aia… îmi vine să plâng”
În urmă cu exact 20 de ani, pe atunci patronul de atelier de mobilă deschidea altă ușă aici: poar- ta primei hale de producție din complexul de 30.000 de metri pătrați. Era o hală verde, de tablă.
Alexandru Rizea ajunsese aici după o aventură în- cepută cu 5 ani în urmă. La sfârșitul lui decembrie 1991, înființa firma Lemet și închiria atelierul-școală din Brebu, Prahova. În februarie 1992, începea pro- ducția de mobilă.
“Am făcut 15 mese și le-am vândut a doua zi la prieteni, cu 4500 de lei.” Culoarea primei serii de mese a fost făcută cu Galus. Rezistă și acum. A reușit să recupereze o măsuță de la un client.
DOSARELE DIN TRECUT
Avea prea puține utilaje, așa că a început să și le construiască singur,

Alexandru Rizea și cei doi copii ai săi, Adina și Adrian
folosindu-se de experiența sa. Inginerul Alexandru Rizea era, încă, director la turnătoria din Câmpina. Dar chiar și așa, unele utilaje erau prea complicate. Într-o zi, s-a dus la o fabrică de cherestea și i-a spus șefului de secție ce vrea să facă: “Dom’le, vrei să faci mobilă în România? Păi e plină țara de fabrici de mobilă.” Răspunsul nu l-a descurajat. A folosit o parte din proiectul pentru cele 15 mese și a început să facă scaune.
Acum, își amintește cu precizie cît l-a costat să finiseze acele picioare la acea fabrică de cherestea. Așa cum ține minte o mulțime de cifre. Cele pe care nu le ține minte le are scrise într-un registru vechi, pe care mi-l arată. “Aici scriam tot. Uite prima comandă, 1.03.1992. Am scris: “Comanda se va efectua în vederea lansării și vânzării directe pe piață.”” Urmează alte câteva sute de rânduri completate cu o rigoare ce spune multe despre patronul LEMET.
“Știam fiecare șipcă unde e.”
Directorul de turnătorie renunță, într-o zi, la serviciul la stat. Cel mai probabil ar fi fost oricum obligat să facă asta, pentru că sindicatele vroiau să impună o decizie absurdă potrivit căreia angajații nu puteau să aibă și afaceri proprii. Timp de 6 luni a fost șomer. În acele luni s-a dedicat, pentru prima oară, în întregime atelierului. Soția sa, încă angajată la stat, făcea contabilitatea firmei: “Eu zic că aveam viață grea la firmă, adormeam pe la 12 noaptea. Dar soția mea muncea până la 1, 2 sau 3 noaptea.”
Adrian, fiul său care era atunci la facultate, își amintește că atunci îi era rușine de ce făcea tatăl său: “Tata a fost director și a ajuns cu un halat ponosit pe el, un fes și era plin de talaș. Normal că ziceam “ce-i asta, o afacere, un business?”
“Norocul este întâlnirea dintre ocazie și pregătire.” Este una dintre propozițiile favorite ale lui Alexandru Rizea. Cu toate astea, tot el spune, râzând: “Sunt un mare băftos!” Primarul din Brebu trecea în fiecare dimineață, la 8.30, pe ulicioara din fața atelierului său. Într-o zi, a prins curaj și i-a spus că ar vrea să facă mai mult decât atelierul: “N-ați luat caietul de sarcini de la primărie?
Vrem să facem o zonă industrială.” Patronul LEMET a luat caietul de sarcini cu doar câteva zile înainte de expirarea termenului. A câștigat licitația și-a pus gaj apartamentul la bancă și cu banii luați a construit prima hală. Verde. Pare mai degrabă o baracă pe lângă ce construiește acum. Însă atunci, în 1996 “când am făcut hala, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior.”
Amintiri despre ce a urmat? Un patron de magazin i-a cerut să îi facă 20 de bucătării pe lună. A acceptat. Nu le avea nici măcar desenate. Când le-a terminat pe primele 5, l-a sunat pe cumpărător. “A doua zi, ulicioara de la noi era blocată de un TIR. Ce să pui într-un TIR, 5 bucătării?”
Cu încăpățânare, directorul-de-fabrică-de-stat-devenit-patron-de-atelier a reinvestit fiecare leu din profitul afacerii. Și a sacrificat orice: “Zece ani n-am avut concediu, nici eu, nici nevasta mea.” “Pe 31 decembrie 1994, duceam mobilă la Ploiești.”
PRIMUL MAGAZIN, O NECESITATE
Fiul lui Alexandru Rizea, Adrian, își amintește discuția pe care a avut-o cu patronul unui magazin din București, care avea lângă magazinul de mobilă o alimentara. Venise cu o mobilă “deosebită pentru vremurile acelea” și l-a rugat pe patron să îl lase pe el să o aranjeze într-un colț. Singura condiție era să nu mai umble nimeni la aranjament – deci, dacă vroiau să vândă acel model, să îl vândă din depozit. “Băi Adriane, mie îmi place de tine. Ești un băiat care uite, pui suflet, băi Adriane, știi cât vând eu aici țigări pe zi, la alimentară? Eu vând țigări de 40 de milioane pe zi.” Cu alte cuvinte, patronul l-a refuzat.
Atunci, Adrian s-a întors acasă și i-a spus tatălui său că trebuia să facă ei ceva. În scurt timp, au deschis primul lor magazin, la Giurgiu. În acest moment, în România funcționează peste 80 – și toate respectă regulile lor, fie că sunt magazine proprii sau francize.
Relația conducerii LEMET cu patronii francizelor merge până la sprijin financiar – firma a deschis o linie de credit special pentru a-i ajuta la nevoie. Și a fost nevoie de ajutor în perioada de criză. Mulți proprietari le-au rămas datori, însă Adrian nu-și face probleme că nu vor recupera banii.
Omul care a înființat atelierul transformat într-un gigant scoate un dosar galben și îl deschide pe masa dintre noi. Începe să îmi arate tot felul de grafice. Sunt cifre care arată ciclicitatea vânzărilor anuale, cu începutul anului când nu se vinde mai nimic, cu creșterea de câteva luni de apoi și cu încă o scădere. Până să ajungă însă la astfel de calcule, Alexandru Rizea își amintește despre câțiva ani de bâjbâieli. “În ianuarie nu se vindea nimic. Venea februarie, venea martie. Trebuia să plătim oamenii… și nu vindeam mai nimic. Totuși, nu am plătit (salariile) niciodată cu întârziere.” Însă presiunea era foarte mare. “După ce am început să lucrăm cu grafice, ne-am liniștit.”
Era puțin trecut de ora 11.00 când Alexandru Rizea a deschis ușa primei hale pe care urma să o vizităm în acea zi. A urmat un tur lung, care mi-a amintit de cele mai impresionante tururi cu ghizi profesioniști pe care le-am văzut în muzeele importante ale lumii. Știe fiecare mașinărie ce face și de ce, poate nu mai știe unde e fiecare șipcă, însă vă spun un lucru impresionant: le-a strâns mâna aproape tuturor angajaților care nu erau ocupați când am trecut noi și mi-a spus câte ceva despre fiecare. L-am întrebat dacă îi știe chiar pe toți după nume și mi-a răspuns, parcă învinovățindu-se, că au avut fluctuații de personal mari în ultima vreme și nu îi mai știe pe toți. “Chiar și azi a trebuit să mă uit pe vreo două ecusoane, să le văd numele.”
LEMET are acum aproape 800 de angajați.